Interviu cu pictorul-desenator Furnik Răzvan ”Pe munte nu am vertijuri, dar când mă uit în mine am rău de înălțime…” Partea I

Am cunoscut de curând un Om simplu, modest și foarte talentat, despre care se zice că ”are un suflet mare”, de aceea și pune foarte mult suflet în tot ce face. Anume modestia înnobilează creatorul care stă obosit cu ”fruntea în pământ”, nu cu ”nasul în ceruri”, iar dovada acestor lucruri o veți simți citind interviul, care pot spune ca s-a transformat într-o povestire a vieții unui creator pe nume Răzvan din Brașov, care a avut curajul, ca după toate miile de picturi, desene, grafică și schițe să se oprească pentru o clipă și să se uite în sufletul său. E foarte greu și e mare lucru când un om capătă curajul să zică lucrurilor din viața lui pe nume, când modestia, adevărul și cinstea îl fac să meargă cu demnitate înainte.

I. P. Dacă ți s-ar cere să-ți faci o biografie de artist, cum ar începe aceasta ?
Dacă vă referiți la biografia mea, mă gândesc în primul rând că nu aș știi ce să spun despre mine și apoi, recunosc, că nu aș știi cu ce să încep. Cred că aș începe cu faptul că sunt de acord că mă manifest într-un plan artistic, dar nu mă consider un grafician sau pictor, ci doar un desenator.

Dacă Luchian se considera un simplu zugrav, atunci eu sunt calfa de ucenic de zugrav. Vă pot spune doar că biografia mea de desenator începe de mic, în Scheii Brașovului, unde m-am născut, într-o familie numeroasă și că de atunci, am locuit numai în Brașov. Am desenat de când am primele amintiri cât de cât clare. Am făcut școala, mai apoi am terminat liceul, tot în Brașov, apoi am lucrat în diverse domenii: publicitate, design interior, presă, ilustrație de carte și revistă, animație clasică și 3D, logo design. O lungă și bună perioadă a fost colaborarea cu Parcul Național Piatra Craiului. Atunci am avut prima serie de ilustrații de carte pentru “Păsările din Piatra Craiului”. Pe lânga această activitate principală, am mai contribuit cu pliante, postere, reviste pentru copii la prezentarea imaginii parcului, plus amenajarea și decorarea de refugii montane, panouri de prezentare și avertizare, marcaje pe cărările muntelui.

Piatra Craiului e muntele meu preferat. Pentru mine, e cel mai frumos munte din România. Acolo am fost de la 10 ani cu profesorul meu de geografie Paul Binder și prima dată singur la 12 ani. Acolo am văzut curcubeul răsărind “din bocanci”, vorba unui prieten, adică imediat de sub cărarea pe care eram, am simțit trăsnetul în palme pe stânca umedă și vântul de zăpadă la minus 20 de grade. Muntele e un învățător. Te învață să te uiti în tine și să nu te uiti, cu alte cuvinte nu prea este loc de abandonare de sine pe munte și asta e bine… Și, culmea, pe munte nu am vertijuri, dar când mă uit în mine am rău de înălțime. Toate astea fac parte din biografia mea de artist. Pe tot acest parcurs m-am îndeletnicit cu ceva desen, pictură, caricatură, bandă desenată, animație, pictură murală, design de logo, tricouri și tatoo.

Am primit câteva premii naționale pentru logo design, am publicat și benzi desenate. Vorba cuiva, am facut din toate câte nimic. Acum fac ilustrații pentru câteva volume de poezie ale unui prieten poet-scriitor, ceva pictură murală, modele de tatoo și alte marunțișuri. Am în plan o acțiune street art, dar despre asta nu spun nimic pentru ca e underground.

I. P: De la ce ai învățat până la ce ai ajuns să faci, dacă au sau nu au legătura și cum a început totul?
Să încep cu începutul – totul a început de când am început să țin minte. De la 2 ani și jumătate tot păstra mama niște desene. Fusesem de Crăciun în Piața Sfatului din centrul vechi al Brașovului, unde era un pom de Crăciun și multe chestii noi pentru mine. Când am ajuns acasă, am desenat imediat o panoramă cu mulți pitici; Moșul în centru cu Casa Sfatului în cap, de care erau legate ghirlande de becuri și stele în jur carusele diverse, mori de vânt și castele. Într-o parte ningea, în alta ploua, era și zi și noapte, și Soarele, și Luna erau pe cer în același desen pe o coala A3. Mama mi-a spus mai apoi că multe din acele lucruri nu erau acolo, dar dacă le-am desenat, înseamnă că eu le-am văzut, sau le-am inventat pe drum? Și acum mai cred ca e posibil asa ceva, cred că unii oameni văd ceea ce alții nu văd. Oricum vedem diferit același lucru, dar există și oameni care văd ceea ce mulți nu văd. Să nu credeți că eram medium, sau mai știu eu ce la 2 ani, doar că ”imbogățeam realitatea”. Lucru care se pierde, din păcate pentru mulți, odată cu înaintarea în vârstă, pentru că intervine scepticismul și deznădejdea. Asta ar fi arta, dupa umila mea părere, o descoperire a naturii din jur și a naturii umane din tine, imbogățind această descoperire din suflet. Sau descoperirea naturii prin natura din tine, iar în profunzimea acestor naturi descoperi o natură de dincolo și de deasupra naturii vizibile. Realitatea lucrurilor nevazute, dar care sunt aici, trebuie doar să vrem să le vedem.

Vorbind tot despre arte vizuale, odată, pe la 3 ani, am desenat un om mai mare care ținea de mână un om mai mic. Tata m-a întrebat: “Asta e un tata cu copilul lui ?” și eu i-am raspuns: “Tată, tu nu vezi bine ? Sunt oameni mari amândoi, doar că unul e mai departe, de asta e mai mic.“  Totuși, se țineau mână, așa departe cum erau, chiar și acum mai cred că e posibil asa ceva. Există oameni, îi întâlnesc și îi cunosc personal, care se țin de mână indiferent de distanță. Se spune că “ochii care nu se văd se uită”. Sunt ochi care privesc mereu și nu uită nimic. Sunt orbi care văd mai bine decât cei cu vederea cea mai bună de pe lumea asta. Dovadă stau Siberii oarbe ale istoriei recente și contemporane în care ochii iubirii văd totul, sunt clarvăzători despre ce va fi și nu uită nimic din tot ce a fost. Mi-ar plăcea să se descopere un domeniu al artelor vizuale pentru orbi. Deocamdată, pentru ei, acesta este muzica și poezia. Dar sunt convins că putem merge mai departe, dincolo de limitele noastre de acum.

Cam asa arată începutul, acesta e debutul meu, daca vreți apoi am mai învățat pe parcurs. Este o vorbă românească “meseria se fură, nu se învață”. Eu cred că meseria ne este dăruită și noi trebuie să vrem să o primim. Totul ne este dăruit și învățăm primind ceea ce ne este dăruit. Toți oamenii sunt talentați, trebuie doar să recunoască acest lucru și să primească ce le este dat în dar. Nu furăm nimic, nici nu e nevoie să furăm, doar primim un dar, un har, pe care trebuie să îl recunoaștem, să îl descoperim și apoi trebuie să mai muncim pentru asta.

În copilarie și adolescență, pe lângă cai și corabii cu pânze, am tot desenat bătălia de la Posada, cred că de sute de ori, nu știu de ce, poate pentru ca mi-a plăcut vizual. Tot mama le colecționa, bineinteles. Odată, într-un desen cu bătălia de la Posada pe o coala A3, a avut răbdarea să numere 100 de soldați și 50 de cai. Mama avea mai multă răbdare decât mine. Armurile le colorasem cu bronz argintiu din-acela pentru vopsit sobe. Cred că, dacă mă nășteam în Evul Mediu, aș fi fost miniaturist. Nu am fost decât în trecere pe la Școala Populară de Artă din Brașov ca să văd ce mai face lumea și d-l profesor de grafica Bela Klement, un om, pentru care simt nevoia să îl pomenesc aici, cu care mai beam și câte o bere. Pe lângă istorii, tehnici și mici șmecherii, rețin că ne-a mai învățat un lucru, pe care nu îl spune nimeni. Nu l-am mai auzit spus de atunci niciodată. Ne sfatuia ca din când în când, să facem curat în mape, în raft, să aruncăm lucrarile la gunoi, să le facem cadou, să nu le mai vedem, să le dăm foc! Atunci nu întelegeau mulți, poate nici eu. Dar m-am gândit la asta și am luat-o de bună. Drept urmare, din când în când, făceam un foc mare în grădină. Bineînțeles că nu scăpam de draga mamă, care băga mâna în foc ca să mai salveze câte ceva pentru colecția ei din desenele mele.

Am înțeles pe parcurs că acest sfat nu era autodistructiv, ci constructiv, revitalizant, anti-încremenire în proiect. Trebuie să mori ca să renaști, chiar și în acest mic domeniu, care e mâzgâlirea unor hârtii. Pilda era de fapt să nu ne legăm de obiecte și să ne ardem mândria în foc. Ca apoi să renaștem din propria cenușă. Contează colecția de imagini din suflet, nu cea din raft, galerii, muzee. Îi multumesc pentru această lecție, de aceea, sunt de părere, poate contrar părerii generale, că ultimul, poate singurul drept al artistului e să își dea foc la operă. Nu cred că e dator lumii, oamenilor, societății, nici măcar propriei mame, iubitei, copiilor lui. Nu mai vorbesc de posteritate. ”Posteritatea” mi se pare o noțiune abstracta inventată de politicieni. Artistul are dreptul să distrugă ce a creat! Are voie să facă și să refacă orice în arta lui, deci are voie și să îi dea foc. După care să denumească asta o noua formă de artă, de ”happening”, adică ceva care trebuia să se întâmple. Apoi nu va răspunde decât în fața Celui de sus.

Cred că se înțelege, că nu am studii de specialitate, înteleg că pentru unii aceasta este o nevoie, unii fac mai multe facultăți în domeniul artelor vizuale cu master cu tot și observ că există oameni care sunt făcuți pentru aceasta fără a avea nevoie de teorii. Eu nu o resimt ca pe o necesitate. Sau mă uit la pictorii naivi, artiștii țărani și băietii ”underground” din ”street art” și îmi trece. Pentru cei cu școli, cred că ar fi bine să nu uite, mai ales după încheierea studiilor, că “la umbra copacului bătrân, nici iarba nu crește”, în rest, de când am deschis ochii m-am uitat, am observat, am fost atent cât am putut, în jur și în mine.

Nu am avut expoziții și sincer, nici nu mă prea interesează expunerea în sensul convențional, clasic. Aceasta nu înseamnă că nu voi avea măcar o expozitie, două. Mă gândesc să dăruiesc oamenilor un pic altfel picturile mele, findcă nu le-am făcut ca să le țin în sertar și să mă uit la ele. Le voi da oricum pe toate, pentru că, din momentul în care le-am făcut și încheiat, lucrarile au drumul lor, independent de mine. Și, referitor la o parte din întrebarea d-voastră, bineinteles că absolut toate lucrurile au legătură și nimic nu e întâmplator. Poate nu întelegem care e legătura pe moment și rostul lucrurilor, dar ni se va dezvălui mai devreme sau mai târziu.
va continua…

Puteți vedea aici mai multe desene și realizări

Sursa: Impact.md

,