1 Decembrie … din trecut

Îmi aduc aminte cu nostalgie de școala primară pe care am făcut-o la sat. Ziua de 1 decembrie nu reprezenta doar bucuria că scapi de ore și stai acasă fără grija temelor ci era ziua în care toată școala se întâlnea la biserica satului unde ascultam predică preotului iar directorul școlii ne citea din cartea de istorie despre evenimentele care au marcat ziua de 1 decembrie. Totul se încheia după câteva ore bune de stat în picioare cu noi, elevii, cântând solemn, cu piepturile înainte, în poziția de drepți, încătușați de o mândrie națională pe care n-o înțelegeam dar totuși ne lăsam pradă ei asemnea unui copil atras de lucrurile interzise, Deșteaptă-te Române! Îmi aduc aminte și acum cu cât patos directorul școlii ne dădea tonul și ne dirija vocile. Iar noi cântam la unison versuri ale căror semnificație n-o intelgeam prea bine dar știam că trebuie să reprezinte ceva profund.

Ajunsă acasă îmi dezmorteam mâinile demult înghețate (nu știu de ce, dar parcă iernile de atunci erau mai aprige ca cele de acum) și mă sprijineam de soba caldă gândindu-mă la cele ascultate înainte. Nici nu aveai la ce altceva să te gândești întrucât cele câteva canale românești pe care le prindeam cu o antenă improvizată, cocoțată  pe acoperiș,  rulau doar programe destinate zilei naționale a României.

Atunci simțeam mândrie, patriotism și eram fericită de naționalitatea mea. Eram fericită și atât. Nu visam ca într-o zi să plec din țară, să emigrez, nu-mi imaginam nici măcar că urma să plec în scurt timp și din satul în care locuiam. Pur și simplu nu mă puteam vedea în altă parte. Credeam că peste ani buni voi fi eu cea care va da tonul imnului național, că eu voi deschide cartea de istorie și voi citi elevilor de atunci despre România și despre 1 decembrie. Iar gândul că timpul  va altera viziunea mea despre viitor era ignorat și trimis înapoi într-un subconștient care avea să-l respingă și el la rândul său.

Citeşte articolul complet…