Furnik Răzvan: ”Eu am ales să pictez pentru Dumnezeu!” Partea a II-a

Furnik Răzvan –  un pictor din Brașov cu talent ”cât munții”. Am scris ieri începutul unui interviu-povestire în care Răzvan a fost de acord să ne dezvăluie unele taine din viața și munca sa.
I.P.: Am observat o tendință abstractă de a reprezenta idei. Ți-ai găsit stilul personal făcând asta?
Abstracte pot fi ideile de la care pornesc, așa că nu le mai abstractizez și eu, ci caut să le aduc vii, ca reprezentări figurative sau simbolice într-o formă recognoscibilă în cadrul unei ferestre sau porți care e spațiul finit al suportului material pe care îl am la dispoziție. Eu văd desenele ca pe niște porți, sau ferestre către altceva, nu ca pe niște ziduri vopsite sau ecrane care sar la privitor, ci ca pe niște traforări ale realității imediate, niște ”spărturi” în care nu trimit pe nimeni, ci poftesc, eventual conduc discret privitorul către niște lumi poate uitate sau neștiute, în lumea miturilor, poveștilor, credinței, la Shakespeare, la Bach, la Beethoven. Nu am pretenția că îl ilustrez pe Shakespeare, de exemplu, ci încerc doar să-l aduc aminte printr-o mică impresie și dacă omul s-a dus înspre acolo, măcar printr-un search(căutare) pe net sau și mai frumos, la bibliotecă, înseamnă ca i l-am adus aminte și a luat aminte la Shakespeare, nu la mine. Atunci înseamnă că am reușit ceva din puținul pe care mi l-am propus. Mi-aș dori să privească prin linia și dincolo de petele mele la Shakespeare. Nu e important ce fac eu, ci efectul trezit sau reamintit în cel care privește desenul. Iar dacă privitorul micilor mele încercări devine privitor, cititor și ascultător al poveștilor lumii, atunci e bine.
Un părinte al nostru spunea : „Prezentul meu e viitorul trecutului meu”. În sensul acesta îmi propun să amintesc ceva prin desenele mele și îmi permit să parafrazez spunând că „prezentul nostru comun e viitorul trecutului nostru comun”. Cineva, privind ultima mea serie de desene, presupunea și mă întreba dacă e vorba de un tip de halucinație. În parte este adevărat, nu știu ordinea, întâi „simt muzica”, cum s-ar zice, mă gândesc ce am de făcut, vine o idee incipientă și vie, care crește și apoi intervine un fel de transă. Asta cred că li se întîmpla și inventatorilor din domeniul tehnic, nu numai artiștilor. E un fel de transă, dar nu las transa singură, ci o conduc. Cineva spunea că sufletul cuprinde și intelect, voință și pofte. Cumva voința pune la treabă intelectul și pofta, intelectul structurează voința și pofta, iar pofta îmi potențează intelectul și voința. Cred că în desen nici nu se poate altfel, e un fel de transă lucidă și o luciditate transfigurată. Cel puțin eu nu trebuie să halucinez ca să ajung la un anumit nivel de transfigurare artistică.
Poate în poezie, ca interpret la un instrument sau în dans se poate să fie altfel, nu știu, dar desenul ar fi pentru mine dansul lucid al mâinii, ochiului, minții și inimii împreună pe o muzică vibrând de dincolo prin mine până pe o suprafață materială unde lasă urme materiale. Cumva n-ai voie să greșești, iar greșeala face parte din perfecțiunea mea personală. De aceea tind spre imperfecțiune. Când voi atinge imperfecțiunea mea, ceea ce nu cred că se va întâmpla, cel puțin nu în viața asta și nici nu-mi doresc, voi zice, vorba unui prieten, că ”în sfârșit am ajuns contemporan cu mine însumi”. Poate eram abstract pe vremea când luam o găleată de vopsea și o aruncam pe un perete sau o bidinea și făceam dripping. Dar acum am ales să exprim câte ceva și mai ales să invit undeva, de aceea nu e cazul să fiu ermetic.
Cât despre stilul personal, părerea mea este că cine spune că l-a găsit, e aproape de un fel de lâncezeală sau chiar renunțare. E ca în cazul celor care spun că au școala vieții și bineînțeles că dau sfaturi de la această înalțime. E o amăgire! Toți suntem ”în bănci” până în ultima clipă a vieții și învățăm, astfel trecem prin tot felul de stiluri, înercând să ne găsim un drum și să devenim noi înșine.
Ultimele lucrări nu pot spune că sunt stilul meu și nicidecum că am ajuns cu ele la stilul meu final pentru că asta ar duce la manierism. Sunt doar rezultatul unei colaborări și al unei comenzi speciale, să zicem. Fac parte dintr-o serie de ilustrații pentru niște volume de poezii, așa că am simțit nevoia, atât eu cât și autorul cărții, să aibă un caracter unitar, nu reprezintă un stil personal. O contribuție importantă prin sugestii și observații o are și autorul cărților, poet și un prieten bun, care preferă să rămână anonim și îi respect dorința.  Menționez că eu nu ilustrez poezia lui și el nu “ma explică” în cuvinte, ci suntem împreună prin creația noastră într-un dans, într-o falanga spartană sau un duet, ne completăm pe drum, ne conducem prin muzica celuilalt, ne acompaniem la instrumente diferite, ne însoțim. Cartea sau cărțile sper că vor apărea în curând, dar e nevoie de ceva fonduri și sponsorizări.
 I. P.: Ce semnificatie are repertoriul de semne și simboluri din desene ?
Cred că viața care ni se întâmplă, de fapt ne e întâmplată, este o serie de întâmplări neîntâmplătoare și continue care au o semnificație și cărora le dăm o valoare simbolică personală. Nimic nu e întâmplător și toate au legătura și au un sens. Semnele grafice, unele preluate din simbolistica lumii, altele inventate, au rolul de a invita, de a trimite gândul undeva, la niște surse și într-un peisaj interior, adeseori uitat sau pervertit și golit de sens în lumea noastră postpostmodernă, prin advertising, tattoo, filme și alte povești contemporane. Le-am folosit doar ca elemente grafice, nu doar pur decorative, ci ca trimiteri, referințe, link-uri culturale.
I.P.:Folosești o tehnică mixta, cu ce materiale lucrezi ?
Întotdeauna am preferat tehnicile mixte, eu le denumesc și tehnici de supraviețuire. Unde îmi vine sau se cere să folosesc o anumită tehnica, sau material, le folosesc. Cu alte cuvinte orice avem la îndemână e bun. În ultimul timp, ca și în desenele postate pe profilul meu de Facebook, îmbin stencil cu vopsea-spray, temperă, tuș, marker, cariocă, creioane, cretă, cărbune, vopsea de ulei etc. Toate în același desen, dacaăe nevoie. Întotdeauna am lucrat așa și am experimentat diverse materiale pe diverse suprafețe. Odată, când mi s-a terminat albul, am folosit pastă de dinti, negru și maro din crema de ghete diluată cu diluant, roșu din ketchup, violet din sfeclă roșie, galben din păpădie, sepia din frunze de nuc, rimelul, rujul și spray-urile de păr ale fetelor și lista poate continua. Vreau să studiez tehnicile stravechi de fabricație ale diverșilor coloranți, pigmenți, mă pricep și la chimie un pic, așa că bănuiesc că voi reuși să înteleg și fenomenele.
I.P.: Ai avut parte de păreri ale specialiștilor – profesori de arte plastice, critici de artă, pictori care te-au ajutat să te formezi ?
Când eram mic, cea mai importantă părere era a mamei. Daca îi placea, era bine. Acum, cele mai multe păreri vin de la prieteni și cunoscuți pe care îi am în jur. Mulți se pricep și se ocupă cu câte ceva în domeniul artelor vizuale sau conexe, plus literatură, muzică, științe. Ca să îmi fac o imagine generală despre percepția lucrărilor mele îmi e îndeajuns acest mic sondaj de opinie între cei vreo mie de prieteni de pe facebook.

Vom vedea părerea criticilor și specialiștilor eventual dupa un prim vernisaj. Eu lucrez în continuare și după cum am spus, lucrările vor avea drumul lor, bune, rele, acceptate, respinse, lăudate sau nu. Oricum, eu nu aștept laude pentru asta, eventual critici. Dar, în primul rând, ca o alegere personală, postura mea are ca model, ca deviză spusele unui bătrân care sfătuind pe prietenul lui mai tânar spunea : “Să înteleg că tu pictezi pentru oameni, însă ai grijă, mai devreme sau mai târziu, oamenii te vor dezamăgi. Mama se duce, iubita te va părăsi, prietenii au drumul lor, vremurile se schimbă. Eu am ales să pictez pentru Dumnezeu.”

va urma…

Puteți vedea aici mai multe desene și realizări 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Delicious
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Add to favorites
  • Email
  • RSS
,